Se cade mai întâi să arătăm câteva date despre cartierul în care se află această şcoală.

Din documentele existente în arhivă reiese că acest cartier mărginaş a fost întemeiat în urma unui act oficial datând din 4 noiembrie 1878, fiind cu mult mai tânăr decât municipiul Tecuci. La început localitatea a fost întemeiată pe un număr de 428 de capi de familie. Fiecare familie a primit în stăpânire 8 pogoane în ţarină şi un pogon în localitate pentru a-şi tocmi gospodăria.

Cei care s-au stabilit aici au veni din toate cele 4 părţi ale fostului judeţ Tecuci.

Locuitorii Tecuciului Nou sosiţi aici din localităţi diferite s-au înfrăţit unii cu alţii, şi-au împrumutat unii altora portul, obiceiurile, felul de a vorbi şi de a gândi formând astfel o unitate spirituală cu adânci rădăcini naţionale. La început, localitatea a avut administraţie proprie iar din anul 1882 s-a alipit cu Tecuciul de acum devenind suburbie a oraşului.

Şcoala a luat fiinţă deodată cu localitatea. Încă din 1879 copiii aveau ca învăţător pe preotul Ion Dămăceanu. Ea funcţiona într-o clădire unde era şi primăria şi care se găsea chiar pe locul acesta care a devenit apoi proprietatea şcolii. Pe data de 20 ianuarie 1881 prefectul judeţului Tecuci, N. Popa, scria primarului oraşului despre necesitatea organizării unei şcoli mixte „peste Bârlad, pentru copii din suburbia Criviţeni şi Mălureni”, deoarece elevii erau nevoiţi să parcurgă un drum lung, „mai ales iarna, primăvara şi toamna, când comunicaţia se făcea pe podul de piatră”, până la Şcolile nr. 2 şi 3 de băieţi, respectiv de fete. Chiar dacă există o corespondenţă între Prefectură şi Primărie pe acest subiect, Şcoala nr. 4 nu are nicio legătură cu elevii din cele două suburbii, ci va lua fiinţă în cel mai nou cartier al oraşului, Tecuciul Nou, şi va fi doar o şcoala de băieţi. Există mărturii, notate de învăţătorul N. Popovici în studiul „Tecuciul Nou”, conform cărora o şcoală ar fi funcţionat pentru puţin timp, în această zonă, în anul 1879, „în cantonul din faţa prăvăliei lui Ion Cilincu”. Informaţia are la bază amintirile localnicilor, care povesteau că au învăţat cu Ion Dămăceanu.

În anul 1881, se reînfiinţează şcoala şi funcţionează în casele închiriate de la Gh. Pricopiescu-Gorovei. Din 1881 aici funcţionau ca învăţători Dumitru Diaconescu şi Veronica Corodeanu iar localul era închiriat. Spaţiul devenind neîncăpător, se simţea tot mai mult nevoia unui local propriu. De aici, datorită numărului mare de elevi şi pretenţiei proprietarului de a se plăti o chirie mai mare, 60 de lei anual, şcoala se va muta într-un alt local, „proprietatea lui Ion Paraschiv”.

O nouă strămutare va avea loc în anul 1888, când şcoala va fi găzduită de casa „dlui institutor Constantin Balcu”. O delegaţie de locuitori din Tecuciul Nou, în frunte cu preotul Gh. Ariton şi învăţătorul D. Diaconescu, depune o cerere Primăriei Tecuci din care reiese necesitatea construirii unui local de şcoală. Acest lucru se va realiza în perioada 1888-1894, pe un teren aflat în centrul aşezării Tecuciul Nou, în imediata apropiere a bisericii. Clădirea, descrisă ca fiind un „local tip casa şcoalelor, cu patru săli de clasă, cancelarie, arhivă şi cameră pentru locuinţa directorului”, putea adăposti 200 de elevi.

Şcoala de aici îşi avea locul desemnat prin planul de împroprietărire din 1879, chiar în centrul cartierului pe o intindere de 4 pogoane.

Cu ajutorul primarului, s-a obţinut un împrumut de la Ministerul de Interne, plătibil în 15 ani, bani cu care în 1893 s-a zidit localul Şcolii nr. 4 (titulatura scolii la vremea respectiva). Datorită faptului că banii nu au fost suficienţi, Anton Cincu a asigurat restul de bani necesari finalizării construcţiei (printr-un alt imprumut).

Clădirea avea 4 săli de clasă, cancelarie, arhivă şi locuinţa directorului având în jur grădina de 3 pogoane. De la început şcoala a funcţionat pentru învăţământ de 7 clase.

La un an de la inaugurare, în 1895, arhitectul Gr. Cerchez scria primarului că „şcoala din Satu Nou se află în bună stare de conservare şi întreţinere”, singurele defecte semnalate fiind legate „de ferestrele clădirii, tăbliile uşilor de la intrare, coloanele exterioare de la intrarea locuinţei directorului”.

În afara lui Ion Dămăceanu, menţionat şi ca preot în satul Cosmeşti, şcoala a avut ca învăţător la reînfiinţare pe Gh. Angheliu, „om chipeş, voinic, bun român”, originar din Matca. După plecarea lui, Dumitru Diaconescu îi va prelua funcţia, iar mai târziu, când populaţia şcolară se va mări, va veni şi învăţătoarea Verona Corodeanu.

În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea şcolii a fost transformată în spital ( de către soldaţii ruşi) iar apoi a fost arsă, elevii învăţând în diferite localuri închiriate şi improprii până în 1948 când a fost refăcută şi i s-au mai adăugat două anexe.

Pe băncile acestei şcoli au învăţat, pe rând, toţi copiii cartierului îndrumaţi de dascăli vrednici şi cu tragere de inimă pentru meseria lor. Din această şcoală au plecat oameni care au devenit personalităţi culturale remarcabile chiar peste hotare cum este profesorul Anghel Rugină al cărui nume îl poartă şcoala acum.

Cartierul nostru, deşi nu are rădăcini foarte adânci în istorie, deşi s-a format prin împroprietărirea unor oameni săraci la origine veniţi din multe comune ale judeţului pentru a-şi intemeia aici o gospodărie, nu s-au lăsat mai prejos şi odată cu sporirea în bunuri materiale a sporit şi in oameni buni cu care se poate mândri acum şi totdeauna.

De pe băncile acestei şcoli s-au ridicat nu numai gospodari buni, muncitori harnici şi meseriaşi destoinici dar şi minţi luminate cum ar fi doctorul Ovidiu Popovici unul dintre cei mai mari oncologi ai ţării şi mulţi alţii. Dintre foştii elevi ai şcolii sunt mulţi ingineri, medici, educatoare, învăţători, profesori dintre care unii s-au întors şi au slujit şcoala şi pe elevii ei de la începutul şi până la sfârşitul carierei. Dintre elevii şcolii sunt mulţi avocaţi, jurişti, economişti, judecători, militari de carieră, iar cei mai tineri sunt studenţi care ne fac cinste.

Şcoala aceasta a avut slujitori de nădejde. Probabil ca o compensare a faptului că suntem mai la periferia oraşului, cei mai mulţi şi cei mai buni dascăli: educatori, învăţători, profesori au funcţionat aici. Foarte puţini sunt oamenii învăţământului de la şcolile din oraş care să nu fi funcţionat mai întâi în şcoala noastră. Oameni vrednici cu toţii care au pus suflet din sufletul lor la temelia formării personalităţii tuturor celor de care aminteam mai înainte. Şcoala a avut directori vrednici, cu dragoste şi interes pentru munca de conducere.

Toţi colegii noştri care au funcţionat aici au rămas cu sufletul ai acestei şcoli, s-au bucurat de respectul şcolarilor şi al părinţilor cartierului.

În anul 1993 prin strădania profesoarei de limba română Chitic Sanda, fostă elevă a şcolii şi cu ajutorul părinţilor, elevilor şi al colegilor am sărbătorit Centenarul Şcolii printre puţinele şcoli din ţară care au serbat asemenea eveniment după Revoluţie.

Din primăvara anului 2007 elevii si dascălii s-au mutat în localul nou iar clădirea şcolii a fost demolată, după ce mai întâi a suferit o avarie grea de la incendiul din primăvara anului 2005.